- "Sus, soarele nu se hotara sa se intoarca" Boris Vian, Toamna la Pekin.
- "I am fond of the smell of red peppers frying in olive oil, rain falling into a calm sea at dawn, the unexpected appearance of a woman at an open window, silences, thought and patience." Orhan Pamuk, My name is Red, Chap. 47 I am Satan
- "Think we could get this china dog in? Aunt Sadie brought it from the St. Louis Fair. See? Wrote right on it. No, I guess not. Here's a letter my brother wrote the day before he died. Here's an old-time had. These feathers- never got to use them. No there isn't room. How can we live without our lives? How will we know it's us without our past? No. Leave it. Burn it." John Steinbeck, The grapes of wrath.
- "In the evening a strange thing happened: the twenty families became one family, the children were the children of all. The loss of home became one loss, and the golden time in the West was one dream. And it might be that a sick child threw despair into the hearts of twenty families, of a hundred people; that a birth there in a tent kept a hundred people quiet and awestruck through the night and filled a hundred people with the birth-joy in the morning. A family which the night before had been lost and fearful might search its goods to find a present for the new baby. In the evening, sitting about the fires, the twenty were one." John Steinbeck, The grapes of wrath.
- "The people come with nets to fish for potatoes in the river, and the guards hold them back; they come in rattling cars to get the dumped oranges, but the kerosene is sprayed. And they stand still and watch the potatoes float by, listen to the screaming pigs being killed in a ditch and covered with quicklime, watch the mountains of oranges slop down to a putrefying ooze; and in the eyes of the people there is the failure; and in the eyes of the hungry there is a growing wrath. In the souls of the people the grapes of wrath are filling and growing heavy, growing heavy for the vintage." John Steinbeck, The grapes of wrath.
luni, 26 ianuarie 2015
Remindere :)
luni, 1 septembrie 2014
Liste
Se pare ca umbla o leapsa pe net cu lista de 10 carti preferate. Si chiar daca e un facebook trend sau cum vor hipsterii sa o mai denigreze, "miscarea" asta mi se pare frumoasa chiar, pentru ca nu e doar un mod de a-ti etala egotistic cunostintele literare in fata celor 1000 de prieteni virtuali pe care nu o sa-i cunosti niciodata si care nu vor stii niciodata mai mult despre tine si care sunt superficiali si pe care ii invidiezi si care sunt nu stiu cum si fac u stiu ce si totusi ii pastrezi in lista!- dar e mai ales un declansator de nostalgie. Pentru ca am citit statusul asta si m-am gandit automat la cartile mele preferate de te miri cand, mai cu seama de cand eram de-o schioapa si imi adanceam miopia stand cu zilele in varful patului cu clasici ca Dumas, Defoe, Malot, Edmondo di Amicis si mai stiu eu cati altii.
Rememorezi un pic din paginile citite si daca ai noroc si esti om sanatos, ti-e greu sa alegi din ele 10 preferate, atatea sunt de incotosmanite rafturile tale cu "citite" de pe goodreads. Ia sa fac o lista ciorna/provizoire/ de distractie, ca stiu ca cineva mi-o coace si vrea sa ma provoace in curand. Sa nu ma prinda nepregatita la un subiect care mi-e asa drag!
(PS. e un joc riscant; pentru ca jur, daca vad in lista virtuala vreunul/una care imi enumera porcaria aia de cincizeci de nuante de gri ca si "carte preferata", ma oftic urat si dau block block block. Acel...lucru nu e literatura asa cum eu...nu am ochi caprui! NA!. Si nu, evident ca n-am citit cartea, si da, sunt sigura ca e atat de proasta daca nu mai rau! Sic!)
1. Marile Sperante Charles Dickens. Si acum imi amintesc coperta, si ce mult mi-a placut cand eram inca in generala si Dickens mi se parea intimidant.
2. Marele Meaulnes Alain Fournier. Extraordinar roman care mi-a marcat adolescenta si anii de liceu cand citeam cu sete in franceza si ma minunam cat de frumos e.
3. Doctor Jivago Boris Pasternak. In perioada in care aveam un apetit urias pentru rusi (scriitori si literatura, atat), in care nu prea intelegeam eu ce e revolutie bolsevica, dar imi identificam numele feminin preferat (Lara).
4. Maestrul si Margareta. Mihail Bulgakov Proful de romana era obsedat si nu trecea ora in care sa nu ne spuna ce capodopera de roman e. Eu credeam ca margareta din titlu e o floare. Minunata lume a lui Bulgakov.
5. La Medeleni. Ionel Teodoreanu. Apropo de profi. In generala profa de romana ne-a dictat lectura obligatorie de vara; eu am inteles "Lame de lemn". Am citit-o si m-a cucerit asa ca am recitit-o de vreo 2 ori de atunci. Toate cele 3 volume. Rebela Olguta era eroina tuturor fetelor si mosia de la Medeleni imi amintea de casa bunicii de la tara.
6. Magicianul John Fowles. E cartea preferata a lui mama. Si pe mine m-a vrajit, dar nu prea pot explica de ce.
7. Casa tacerii Orhan Pamuk. E greu sa aleg doar o carte de Pamuk dar am zis sa nu fiu monotona. Minunata atmosfera, tot timpul parca esti intr-o sufragerie turceasca sorbind un ceai si mancand o dulceata de trandafiri.
8. Testamentul francez Andre Makine. Pentru dute-vino-ul neincetat intre Rusia si Franta, est si vest, copilarie si ...ne-copilarie. Si pentru o franceza frumoasa.
9. Drumul Cormac McCarthy. Pentru ca m-a luat pe sus si m-a ingrozit si m-a fascinat si e ca un lung poem fara versuri, cap sau coada.
10. Americanah Adichie Chimamanda Ngozi. Pentru ca proza africana e subestimata si prea putin cunoscuta desi e extraordinar de buna. Pentru ca m-a invatat multe despre conditia africanilor imigranti si a afro-americanilor in State. Pentru ca e o bijuterie de carte.
Si ce incorect e ca trebuie sa ma opresc aici...
As putea sa o tin asa la nesfarsit :)
Rememorezi un pic din paginile citite si daca ai noroc si esti om sanatos, ti-e greu sa alegi din ele 10 preferate, atatea sunt de incotosmanite rafturile tale cu "citite" de pe goodreads. Ia sa fac o lista ciorna/provizoire/ de distractie, ca stiu ca cineva mi-o coace si vrea sa ma provoace in curand. Sa nu ma prinda nepregatita la un subiect care mi-e asa drag!
(PS. e un joc riscant; pentru ca jur, daca vad in lista virtuala vreunul/una care imi enumera porcaria aia de cincizeci de nuante de gri ca si "carte preferata", ma oftic urat si dau block block block. Acel...lucru nu e literatura asa cum eu...nu am ochi caprui! NA!. Si nu, evident ca n-am citit cartea, si da, sunt sigura ca e atat de proasta daca nu mai rau! Sic!)
1. Marile Sperante Charles Dickens. Si acum imi amintesc coperta, si ce mult mi-a placut cand eram inca in generala si Dickens mi se parea intimidant.
2. Marele Meaulnes Alain Fournier. Extraordinar roman care mi-a marcat adolescenta si anii de liceu cand citeam cu sete in franceza si ma minunam cat de frumos e.
3. Doctor Jivago Boris Pasternak. In perioada in care aveam un apetit urias pentru rusi (scriitori si literatura, atat), in care nu prea intelegeam eu ce e revolutie bolsevica, dar imi identificam numele feminin preferat (Lara).
4. Maestrul si Margareta. Mihail Bulgakov Proful de romana era obsedat si nu trecea ora in care sa nu ne spuna ce capodopera de roman e. Eu credeam ca margareta din titlu e o floare. Minunata lume a lui Bulgakov.
5. La Medeleni. Ionel Teodoreanu. Apropo de profi. In generala profa de romana ne-a dictat lectura obligatorie de vara; eu am inteles "Lame de lemn". Am citit-o si m-a cucerit asa ca am recitit-o de vreo 2 ori de atunci. Toate cele 3 volume. Rebela Olguta era eroina tuturor fetelor si mosia de la Medeleni imi amintea de casa bunicii de la tara.
6. Magicianul John Fowles. E cartea preferata a lui mama. Si pe mine m-a vrajit, dar nu prea pot explica de ce.
7. Casa tacerii Orhan Pamuk. E greu sa aleg doar o carte de Pamuk dar am zis sa nu fiu monotona. Minunata atmosfera, tot timpul parca esti intr-o sufragerie turceasca sorbind un ceai si mancand o dulceata de trandafiri.
8. Testamentul francez Andre Makine. Pentru dute-vino-ul neincetat intre Rusia si Franta, est si vest, copilarie si ...ne-copilarie. Si pentru o franceza frumoasa.
9. Drumul Cormac McCarthy. Pentru ca m-a luat pe sus si m-a ingrozit si m-a fascinat si e ca un lung poem fara versuri, cap sau coada.
10. Americanah Adichie Chimamanda Ngozi. Pentru ca proza africana e subestimata si prea putin cunoscuta desi e extraordinar de buna. Pentru ca m-a invatat multe despre conditia africanilor imigranti si a afro-americanilor in State. Pentru ca e o bijuterie de carte.
Si ce incorect e ca trebuie sa ma opresc aici...
As putea sa o tin asa la nesfarsit :)
luni, 7 iulie 2014
Trilogia Cairo-ului - Naguib Mahfouz, Egipt
In sfarsit!!
Oricat de fascinanta mi s-ar parea calatoria cu Mahfouz in inima unui Cairo devastat de diferite forme de violenta (de la imperialism si ocupatie engleze, la revolutie si razboi mondial), tot am "scapat" un "in sfarsit" sincer cand am intors ultima fila a acestui roman urias.
"Entre deux impasses", "Le palais du desir" si "Le jardin du passe" sunt cele trei parti care pun cap la cap evolutia relativ tumultoasa a familiei Ahmed Abd al Gawd (inca, dupa cateva luni de stat printre ei, mi-e greu sa retin numele personajelor..).
I se mai spune lui Mahfouz si Marcel Proust al Africii, Lev Tolstoi al Nilului si alte astfel de apelatii care incearca sa redea maretia scrisului sau prin analogie cu marii literaturii universale. I se spune asa pe buna dreptate, pentru ca reuseste in paginile cartii sa creeze viata cu mare maiestrie.
Detalii, un curs logic si desi greoi, acaparant tocmai pentru ca sunt presarate tragedii neasteptate care te mentin cu cartea deschisa intre maini, personaje create mai mult pentru a fi detestate decat pentru a fi iubite, dar care raman in memoria literara datorita acestui lucru, un oras care fascineaza si azi, d'apai in anii 1900 si ceva, pana la al doilea razboi mondial, decadenta, "almee", muzica si vin, intr-o antiteza de zile mari cu austeritatea vietii feminine (si a drepturilor lor...), severitatea paterna si credinta crancena in Allah, iata ingrediente pentru o opera in adevaratul sens, deloc usor de urmarit, dar odata inteleasa, grandioasa.
Personajul care deschide primul volum al trilogiei este Amina, si, contrar poate aparentelor, mi se pare un personaj crucial pentru intreaga poveste. In ciuda unei vieti traite in umbra "stapanului" ei sot ( efectiv, in franceza ii spunea "maitre" mereu) si a altor barbati/baieti din viata ei care o privesc cu o superioritate cumsecade ( poate doar Kamal, cel mai mic dintre baieti, o iubeste neconditionat si fara urma de suoerioritate masculina, cel putin pana creste), Amina e un personaj care se dezolta, care emana, e drept, o umilinta si supunere enervante, inchide ochii la adulter si ipocrizia sotului, dar, in acelasi timp, emana iubire si credinta fara margini, aproape un fanatism in idealizarea moscheii (la care nu are acces pentru ca, de, e femeie si nu are ce cauta in afara casei!), emana o iubire fara margini pentru familie, si un spirit al sacrificiului incredibil, si, poate paradoxal, o dorinta de emancipare, e drept refulata multa vreme, dar mereu acolo. Din al doilea volum, e fascinat sa observi schimbarile sub care familia lui al Gawd isi modifica tabieturile, traditiile vechi de ani de zile se transforma si se adapteaza, prejudecatile (si cat de multe sunt, mai ales in prinvinta alegerii viitoarelor neveste, uneori soti, ai pretiosilor copii!) dispar sau sunt inlocuite de altele mai "la moda", femeile incep sa iasa din casa (voalate, cronometrate, doar pana la moschee de doua ori pe saptamana, dar tot e un pas in afara cercului inchis al caminului), incep sa aiba curajul sa intervina in discutii (desi sunt uneori brutal si obraznic intrerupte de fii, cu un "ce stii tu despre chestiile astea serioase" siderant).
Trilogia Cairoului e o alegorie a timpului si a istoriei, atat de bine prinsa in povestea unei singure familii, in viata catorva personaje, fiecare reprezentand cate o valoare, fie ea frumusetea, tristetea, adulterul si desfraul, intelgineta si idealismul, rebeliunea si sacrificul. E o frumoasa poveste care ascunde multe intelesuri si sensuri, pentru ca se petrece pe atatea planuri...
Istoric, e un Egipt in lanturi care se lupta, intai, sa scape de sub gheara unei ocupatii britanice, cu soldati portretizati malefic blocand intrarile pe strazi, batjocorind localnicii si societatea lor, fortand oameni respectabili si relativ varstnici sa munceasca (o trauma a batranului Ahmed). E in acelasi timp un Egipt in care barierele puse de patriotism si mandrie sunt depasite uneori, Kamal-copilul indragind un anumit soldat britanic care ii dadea bomboane si il punea sa cante, Mariam vecina adolescenta, aratandu-se la fereastra altui "cavaler" englez. Dilemele intre rau si bine, acceptabil si inacceptabil sunt peste tot, si mai ales ina legerile politice ale personajelor. Politica e iar, o mare axa a trilogiei: daca in volumul trei, cu un Kamal matur, profesor framantat de idealuri neinplinite si macinat de celibat, si doi nepoti ai lui activi in grupari rebele ce sfarsesc paginile dupa gratii, tema politicii isi atinge poate apogeul, punand in evidenta un sistem multpartit disfunctional , corupt si faramitat, la fel ca visele venind la pachet cu relativa independenta, celelate doua volume sunt de asemenea presarate cu manifesto-uri si slogane politice, adaptate in functie de epoca. Fahmi, personaj care in volumul 2 imi pare copia premonitoare a lui Kamal maturizat din volumul 3 ( idealist, visator cu o sensibila pretentiozitate, angajat politic pana la sacrificiul suprem) e si protagonistul uneia dintre scenele cele mai puternice, dupa mine, care marcheaza sfarsitul primului volum, printre gloante si vieti tinere curmate, intr-un moment pe care nu l-am prevazut si care a inaugurat un lant de disparitii care marcheaza, rand pe rand, sufletul trilogiei.
Disparitiile anumitor personaje le resimti, ca si cititor, surprinzator de tare. Eu, la Fahmi, am fost destul de socata cateva pagini bune dupa, incepand volumul 2. Mai apoi, vin altele, care fac anumite personaje sa dispara desi nu mor, propriu-zis, in poveste: ma gandesc indeosebi la Aisha, frumusetea rapitoare din volumul 1 care pana in volumul 3 se reduce la o umbra, iar Mahfouz reuseste cu genialitate sa redea decaderea ei intr-o tristete fara fund, aproape palpabila.
Pe plan emotional, deci, trilogia e iar un "tour de force" incredibil. Dialogurile propriu-zise sunt intercalate, intre ghilimele, cu gandurile personajului, neimpartasite decat complice, cu cititorul, ceea ce reda povestii un ton mult mai personal si intim. Lungile "triluri" ale lui Kamal despre iubirea lui fara margin si fara implinire, fara raspuns din partea Aidei, devin obositoare, ca s-o spun sincer. Idealismul lui e dus la extrem, in mod intentionat presupun, de catre autor, si devine atat de naiv si artificial emfatic incat cu greu m-am abtinut sa nu sar paginile. La fel si gandurile sale revolutionare, descoperirea pasiunii lui pentru filozofie si dispretului pentru meseriile banoase, dar prea concrete (finante, administratie, diplomatie) si alte interactiuni cu sinele sau, un put nesfarsit de panseuri si maxime pompoase.
Khadiga - un personaj feminin foarte aparte: e portretizata ca neatragatoare fizic, mai ales datorita unui nas predominant si deranjant, dar, culmea, neatragatoare si ca personalitate. Am simtit un pic ca i se face o mare nedreptate Khadigai, de catre autor, pentru ca stiam ca undeva in spatele tuturor ironiilor ei muscatoare, a egoului ei cauzator de conflicte, se ascunde o afectiune nerecunoscuta fata de familia ei (lucru confirmat mai apoi in volumul 3).
Volumul 3 e predominat de nostalgie. Mai mult decat precedentele, e parca facut pentru a transmite emotia unui trecut pierdut, lasat in urma de personajele care imbatranind, isi simt sfarsitul aproape si nu vor sa lase din maini existenta. Ahmed e, fara indoiala, personajul cel mai atins si suferind de nostalgie: cu cercul lui de prieteni vechi - clienti fideli ai bordelurilor si altor locuri de amuzament ale vremii - decimat de boala si mai ales, ani neiertatori, Ahmed se regaseste singur, albit si slabit, fara sens. Mai apoi, cade intr-o imobilitate de care se temea in repetate randuri in volumele dinainte. Devine o povara si se stinge incet, pana la ultima sa scena care e, din nou, marcanta pentru cititor.Moartea pare sa vina, la Mahfouz, pe neasteptate si in moduri marcante, nu chiar traumatizante, dar care raman puternice in memoria cititorului .
Trilogia Cairoului e deci, pe langa o fresca a fascinantului Egipt, o paleta de emotii umane. E o carte care iti spune verde in fata ca personajele ei sunt toate pline de defecte, nu e niciun erou (chiar, cine e erou sau antierou in cartea asta?..), ba mai mult, autorul nu focuseaza povestea pe partea pozitiva a fiecarui personaj., ci insista mai degraba pe defectele si slabiciunile lor. Lucrul asta le reda, poate, mai umane, mai aproape de noi insine, de viata reala , si face cititorul sa traiasca mai intens tot ce se intampla in cele cateva decenii ale trilogiei.
As descrie cartea asta ca pe un ghem de lana: poate ca e innodat si greu de nimerit capatul, dar odata ce il apuci, ghemul o ia la vale si se rostogoleste cu tot cu o poveste naucitoare, obositoare nu rareori, dar firului nu-i mai dai drumul pana ce nu ajungi la ultima pagina a povestii.
Oricat de fascinanta mi s-ar parea calatoria cu Mahfouz in inima unui Cairo devastat de diferite forme de violenta (de la imperialism si ocupatie engleze, la revolutie si razboi mondial), tot am "scapat" un "in sfarsit" sincer cand am intors ultima fila a acestui roman urias.
"Entre deux impasses", "Le palais du desir" si "Le jardin du passe" sunt cele trei parti care pun cap la cap evolutia relativ tumultoasa a familiei Ahmed Abd al Gawd (inca, dupa cateva luni de stat printre ei, mi-e greu sa retin numele personajelor..).
I se mai spune lui Mahfouz si Marcel Proust al Africii, Lev Tolstoi al Nilului si alte astfel de apelatii care incearca sa redea maretia scrisului sau prin analogie cu marii literaturii universale. I se spune asa pe buna dreptate, pentru ca reuseste in paginile cartii sa creeze viata cu mare maiestrie.
Detalii, un curs logic si desi greoi, acaparant tocmai pentru ca sunt presarate tragedii neasteptate care te mentin cu cartea deschisa intre maini, personaje create mai mult pentru a fi detestate decat pentru a fi iubite, dar care raman in memoria literara datorita acestui lucru, un oras care fascineaza si azi, d'apai in anii 1900 si ceva, pana la al doilea razboi mondial, decadenta, "almee", muzica si vin, intr-o antiteza de zile mari cu austeritatea vietii feminine (si a drepturilor lor...), severitatea paterna si credinta crancena in Allah, iata ingrediente pentru o opera in adevaratul sens, deloc usor de urmarit, dar odata inteleasa, grandioasa.
Personajul care deschide primul volum al trilogiei este Amina, si, contrar poate aparentelor, mi se pare un personaj crucial pentru intreaga poveste. In ciuda unei vieti traite in umbra "stapanului" ei sot ( efectiv, in franceza ii spunea "maitre" mereu) si a altor barbati/baieti din viata ei care o privesc cu o superioritate cumsecade ( poate doar Kamal, cel mai mic dintre baieti, o iubeste neconditionat si fara urma de suoerioritate masculina, cel putin pana creste), Amina e un personaj care se dezolta, care emana, e drept, o umilinta si supunere enervante, inchide ochii la adulter si ipocrizia sotului, dar, in acelasi timp, emana iubire si credinta fara margini, aproape un fanatism in idealizarea moscheii (la care nu are acces pentru ca, de, e femeie si nu are ce cauta in afara casei!), emana o iubire fara margini pentru familie, si un spirit al sacrificiului incredibil, si, poate paradoxal, o dorinta de emancipare, e drept refulata multa vreme, dar mereu acolo. Din al doilea volum, e fascinat sa observi schimbarile sub care familia lui al Gawd isi modifica tabieturile, traditiile vechi de ani de zile se transforma si se adapteaza, prejudecatile (si cat de multe sunt, mai ales in prinvinta alegerii viitoarelor neveste, uneori soti, ai pretiosilor copii!) dispar sau sunt inlocuite de altele mai "la moda", femeile incep sa iasa din casa (voalate, cronometrate, doar pana la moschee de doua ori pe saptamana, dar tot e un pas in afara cercului inchis al caminului), incep sa aiba curajul sa intervina in discutii (desi sunt uneori brutal si obraznic intrerupte de fii, cu un "ce stii tu despre chestiile astea serioase" siderant).
Trilogia Cairoului e o alegorie a timpului si a istoriei, atat de bine prinsa in povestea unei singure familii, in viata catorva personaje, fiecare reprezentand cate o valoare, fie ea frumusetea, tristetea, adulterul si desfraul, intelgineta si idealismul, rebeliunea si sacrificul. E o frumoasa poveste care ascunde multe intelesuri si sensuri, pentru ca se petrece pe atatea planuri...
Istoric, e un Egipt in lanturi care se lupta, intai, sa scape de sub gheara unei ocupatii britanice, cu soldati portretizati malefic blocand intrarile pe strazi, batjocorind localnicii si societatea lor, fortand oameni respectabili si relativ varstnici sa munceasca (o trauma a batranului Ahmed). E in acelasi timp un Egipt in care barierele puse de patriotism si mandrie sunt depasite uneori, Kamal-copilul indragind un anumit soldat britanic care ii dadea bomboane si il punea sa cante, Mariam vecina adolescenta, aratandu-se la fereastra altui "cavaler" englez. Dilemele intre rau si bine, acceptabil si inacceptabil sunt peste tot, si mai ales ina legerile politice ale personajelor. Politica e iar, o mare axa a trilogiei: daca in volumul trei, cu un Kamal matur, profesor framantat de idealuri neinplinite si macinat de celibat, si doi nepoti ai lui activi in grupari rebele ce sfarsesc paginile dupa gratii, tema politicii isi atinge poate apogeul, punand in evidenta un sistem multpartit disfunctional , corupt si faramitat, la fel ca visele venind la pachet cu relativa independenta, celelate doua volume sunt de asemenea presarate cu manifesto-uri si slogane politice, adaptate in functie de epoca. Fahmi, personaj care in volumul 2 imi pare copia premonitoare a lui Kamal maturizat din volumul 3 ( idealist, visator cu o sensibila pretentiozitate, angajat politic pana la sacrificiul suprem) e si protagonistul uneia dintre scenele cele mai puternice, dupa mine, care marcheaza sfarsitul primului volum, printre gloante si vieti tinere curmate, intr-un moment pe care nu l-am prevazut si care a inaugurat un lant de disparitii care marcheaza, rand pe rand, sufletul trilogiei.
Disparitiile anumitor personaje le resimti, ca si cititor, surprinzator de tare. Eu, la Fahmi, am fost destul de socata cateva pagini bune dupa, incepand volumul 2. Mai apoi, vin altele, care fac anumite personaje sa dispara desi nu mor, propriu-zis, in poveste: ma gandesc indeosebi la Aisha, frumusetea rapitoare din volumul 1 care pana in volumul 3 se reduce la o umbra, iar Mahfouz reuseste cu genialitate sa redea decaderea ei intr-o tristete fara fund, aproape palpabila.
Pe plan emotional, deci, trilogia e iar un "tour de force" incredibil. Dialogurile propriu-zise sunt intercalate, intre ghilimele, cu gandurile personajului, neimpartasite decat complice, cu cititorul, ceea ce reda povestii un ton mult mai personal si intim. Lungile "triluri" ale lui Kamal despre iubirea lui fara margin si fara implinire, fara raspuns din partea Aidei, devin obositoare, ca s-o spun sincer. Idealismul lui e dus la extrem, in mod intentionat presupun, de catre autor, si devine atat de naiv si artificial emfatic incat cu greu m-am abtinut sa nu sar paginile. La fel si gandurile sale revolutionare, descoperirea pasiunii lui pentru filozofie si dispretului pentru meseriile banoase, dar prea concrete (finante, administratie, diplomatie) si alte interactiuni cu sinele sau, un put nesfarsit de panseuri si maxime pompoase.
Khadiga - un personaj feminin foarte aparte: e portretizata ca neatragatoare fizic, mai ales datorita unui nas predominant si deranjant, dar, culmea, neatragatoare si ca personalitate. Am simtit un pic ca i se face o mare nedreptate Khadigai, de catre autor, pentru ca stiam ca undeva in spatele tuturor ironiilor ei muscatoare, a egoului ei cauzator de conflicte, se ascunde o afectiune nerecunoscuta fata de familia ei (lucru confirmat mai apoi in volumul 3).
Volumul 3 e predominat de nostalgie. Mai mult decat precedentele, e parca facut pentru a transmite emotia unui trecut pierdut, lasat in urma de personajele care imbatranind, isi simt sfarsitul aproape si nu vor sa lase din maini existenta. Ahmed e, fara indoiala, personajul cel mai atins si suferind de nostalgie: cu cercul lui de prieteni vechi - clienti fideli ai bordelurilor si altor locuri de amuzament ale vremii - decimat de boala si mai ales, ani neiertatori, Ahmed se regaseste singur, albit si slabit, fara sens. Mai apoi, cade intr-o imobilitate de care se temea in repetate randuri in volumele dinainte. Devine o povara si se stinge incet, pana la ultima sa scena care e, din nou, marcanta pentru cititor.Moartea pare sa vina, la Mahfouz, pe neasteptate si in moduri marcante, nu chiar traumatizante, dar care raman puternice in memoria cititorului .
Trilogia Cairoului e deci, pe langa o fresca a fascinantului Egipt, o paleta de emotii umane. E o carte care iti spune verde in fata ca personajele ei sunt toate pline de defecte, nu e niciun erou (chiar, cine e erou sau antierou in cartea asta?..), ba mai mult, autorul nu focuseaza povestea pe partea pozitiva a fiecarui personaj., ci insista mai degraba pe defectele si slabiciunile lor. Lucrul asta le reda, poate, mai umane, mai aproape de noi insine, de viata reala , si face cititorul sa traiasca mai intens tot ce se intampla in cele cateva decenii ale trilogiei.
As descrie cartea asta ca pe un ghem de lana: poate ca e innodat si greu de nimerit capatul, dar odata ce il apuci, ghemul o ia la vale si se rostogoleste cu tot cu o poveste naucitoare, obositoare nu rareori, dar firului nu-i mai dai drumul pana ce nu ajungi la ultima pagina a povestii.
“Une femme n’a besoin de savoir lire et ecrire tant qu’elle ne fait de courrier d’amour”
“La religion est dogme, loi et politique”
“Ah! Le temps d’avant, le monde entier le regrette!”
“Tout ce que vous pouvez vous imaginer et ne pas imaginer existe dans ce monde!”
“Les idees des jeunes sur la vieillesse sont chimeres, et celle des vieux sur la jeunesse regrets!”
“Mais Paris…! Ou donc est Paris?...” Hussein Sheddad ancien cher ami de Kamal, a son retour de France en Egypte, sans argent ou philosophie, “simple travailleur”.
vineri, 20 iunie 2014
July's People - Nadine Gordimer, South Africa
A pornit in pas rapid, datorita unui subiect intrigant si acaparant in egala masura, dar pe parcurs s-a incetinit, pentru ca intriga nu se dezvolta prea mult ci stagneaza intr- coliba sudafricana din namol si paie, ca sa permita umanului, spiritului si sentimentelor sa se dezvolte.Scenariul fictional al lui Gordimer m-a socat intai prin paralele cu realitatea sudafricana de dupa caderea apartheidului, prin caracterul relativ premonitoriu, intr-o anume masura, al povestii familiei Smales, albi "liberali", cum sunt numiti in recenzii, din Johannesburg.
Publicata in 1981, deci in plin apartheid - si, evident, cenzurata- July's people e o poveste despre roluri inversate, despre lumi diferite, separate de rasa, bani, situatie sociala, studii si cati alti factori,care se intersecteaza surprinzator si, adesea, dureros. Este povestea unei familii instarite dintr-o Africa de Sud rasista, in care revoltele negrilor asupriti si abuzati de decenii nu mai iau obisnuitul final, calmate de fortele politiei, ci izbucnesc intr-o lupta pentru libertate, dar in acelasi timp razbunare, violenta, crima, recuperare. In lumea fictionala a lui Gordimer, negrii din administratie, din fortele de ordine si politie, se aliniaza negrului de rand satul de reprimare lipsa de drepturi, preiau controlul asupra tarii, se revolta impotriva albilor persecutanti si proprietari de pamant, case, si oameni. Incep sa ucida, sa fure, sa distruga un ordin social abuziv si repulsiv, care prin fundatia sa - rasism, discriminare si injustitie- s-a innecat in propria-i fragilitate si isi asteapta, mai devreme sau mai tarziu, cutremurul care sa il aduca la pamant. Apartheidul din povestea lui Gordimer se intoarce impotriva propriilor autori: cu sabii si arme, jefuiri, fuga si ascunzisuri, avioane doborate de bombe, nicio scapare din ghearele neiertatoare ale asupritilor care brusc, afla cum e sa ai puterea. Socanta trecere de la, practic, starea de supunere a sclaviei (ale carei relicve nu sunt deloc usor de uitat pentru July, personajul emblema al cartii, si devin evidente in felul ostentativ de respectuos in care se adreseaza familiei fostilor lui angajatori "master", "I'm your boy" etc), la o atotputernicie cruda si nemiloasa, creeaza spatiul incert si periculos in care se desfasoara naratiunea.
Familia Smales, sudafricani albi cu o viata idilica intr-o casa designuita din Johannesburg, cu 3 copii blonzi si frumosi, cu servitori negri, e punctul focal al povestii imaginate de Gordimer. Primele randuri creeaza iluzoriu imaginea unui mic-dejun cliseic cu ceai servit tipic de "mainile negre" ale lui July, servitorul lor de-o viata. Scena se petrece insa nu in casa ingrijit aranjata de Maureen, cea plina de bun gust si eleganta, ci intr-o coliba de noroi si lut, printre penele gainilor ce mananca insecte de sub scaunele smulse din masina pick-up galbena a familiei, care joaca acum rolul patului pentru copiii adormiti si extenuati de fuga.
Fuga - fuga de o societata injusta, pe care au dispretuit-o pentru discriminare si abuzuri dar nu indeajuns incat sa o paraseasca de tot (regret ce revine ca un laitmotiv in carte, mai ales de partea sotului Bam), fuga de acasa, fuga de un stil de viata care le-ar compromite viata insasi, fuga de cei carora le-au dat ordine - e drept, cu respect si fara abuzuri, datorita statului lor de "familie liberala" - ani in sir, pentru ca apoi sa se teama de instinctul lor de a ucide.
Familia Smales se refugiaza - mai degraba, e refugiata, in modul pasiv al verbului- in micro-cosmosul "asezarii" indigene a lui July: in mijlocul familiei lui africane, cu sotia, soacra, copii, verii acestuia. Un univers complet necunoscut lor , "orasenilor" care pe deasupra, sunt albi. Conditiile de (ne)igiena sunt un laitmotiv pentru Gordimer: nu trezesc neaparat scarba, cat un disconfort, si o intelegere a efortului de a se adapta la noi conditii, la lipsuri, la un al stil de viata, la o cultura si o rasa oprimata de societatea in care esti obisnuit sa traiesti.
Lipsuri, boli, pericol si stare de nesiguranta permanenta, dependenta: Gordimer intoarce pe dos o matrice care pana atunci, era rezervata oamenilor lui July, iar acum devine realitatea albilor.
Cartea lui Gordimer e remarcabila in primul rand pentru ca a fost scrisa inainte de abolirea apartheidului in Africa de Sud. Africa de Sud are cativa autori reputati, care au pledat pentru drepturi civile si o lume normala, chiar si in anii in care anormalul era la putere si acceptat, cel putin tacit, de colegii de la ONU si din asa-zisa comunitate internationala. Multi din exil, scriitorii au pus degetul pe rana si au scos in evidenta absurditatea injustitiei in care au trait toti sudafricanii, pana la urma, atatia ani. July's people e ca o avertizare, o ocheada intr-un viitor sumbru, o dezaprobare.
Un alt aspect e sinceritatea. Cartea sta sub semnul unei francheti care poate parea cruda uneori, mai ales in episoade de o anumita intimitate. Maureen cea implinita din toate punctele de vedere, eleganta si fina, in mediul contrastant al colibei lui July, printre gaini si noroi (sunt imagini vizuale care totusi, mi-au lasat un impact olfactiv puternic pe care il resimt si doar reamintindu-mi), se arata vulnerabila, speriata, pierduta intr-un univers si o cultura absolut altfel, diferita, necunoscuta, desi ani de-a randul, s-a aflat la cativa metri de casa ei eleganta.
Dincolo de toate (antirasism, anti-apartheid, egalitatea drepturilor, roata care se intoarce, ignoranta culturala si nu numai), am citit-o ca pe un elogiu adus umanitatii, cu defectele si lipsurile ei, contrabalansate insa de compasiune simpla si, efectiv, omenie.
Publicata in 1981, deci in plin apartheid - si, evident, cenzurata- July's people e o poveste despre roluri inversate, despre lumi diferite, separate de rasa, bani, situatie sociala, studii si cati alti factori,care se intersecteaza surprinzator si, adesea, dureros. Este povestea unei familii instarite dintr-o Africa de Sud rasista, in care revoltele negrilor asupriti si abuzati de decenii nu mai iau obisnuitul final, calmate de fortele politiei, ci izbucnesc intr-o lupta pentru libertate, dar in acelasi timp razbunare, violenta, crima, recuperare. In lumea fictionala a lui Gordimer, negrii din administratie, din fortele de ordine si politie, se aliniaza negrului de rand satul de reprimare lipsa de drepturi, preiau controlul asupra tarii, se revolta impotriva albilor persecutanti si proprietari de pamant, case, si oameni. Incep sa ucida, sa fure, sa distruga un ordin social abuziv si repulsiv, care prin fundatia sa - rasism, discriminare si injustitie- s-a innecat in propria-i fragilitate si isi asteapta, mai devreme sau mai tarziu, cutremurul care sa il aduca la pamant. Apartheidul din povestea lui Gordimer se intoarce impotriva propriilor autori: cu sabii si arme, jefuiri, fuga si ascunzisuri, avioane doborate de bombe, nicio scapare din ghearele neiertatoare ale asupritilor care brusc, afla cum e sa ai puterea. Socanta trecere de la, practic, starea de supunere a sclaviei (ale carei relicve nu sunt deloc usor de uitat pentru July, personajul emblema al cartii, si devin evidente in felul ostentativ de respectuos in care se adreseaza familiei fostilor lui angajatori "master", "I'm your boy" etc), la o atotputernicie cruda si nemiloasa, creeaza spatiul incert si periculos in care se desfasoara naratiunea.
Familia Smales, sudafricani albi cu o viata idilica intr-o casa designuita din Johannesburg, cu 3 copii blonzi si frumosi, cu servitori negri, e punctul focal al povestii imaginate de Gordimer. Primele randuri creeaza iluzoriu imaginea unui mic-dejun cliseic cu ceai servit tipic de "mainile negre" ale lui July, servitorul lor de-o viata. Scena se petrece insa nu in casa ingrijit aranjata de Maureen, cea plina de bun gust si eleganta, ci intr-o coliba de noroi si lut, printre penele gainilor ce mananca insecte de sub scaunele smulse din masina pick-up galbena a familiei, care joaca acum rolul patului pentru copiii adormiti si extenuati de fuga.
Fuga - fuga de o societata injusta, pe care au dispretuit-o pentru discriminare si abuzuri dar nu indeajuns incat sa o paraseasca de tot (regret ce revine ca un laitmotiv in carte, mai ales de partea sotului Bam), fuga de acasa, fuga de un stil de viata care le-ar compromite viata insasi, fuga de cei carora le-au dat ordine - e drept, cu respect si fara abuzuri, datorita statului lor de "familie liberala" - ani in sir, pentru ca apoi sa se teama de instinctul lor de a ucide.
Familia Smales se refugiaza - mai degraba, e refugiata, in modul pasiv al verbului- in micro-cosmosul "asezarii" indigene a lui July: in mijlocul familiei lui africane, cu sotia, soacra, copii, verii acestuia. Un univers complet necunoscut lor , "orasenilor" care pe deasupra, sunt albi. Conditiile de (ne)igiena sunt un laitmotiv pentru Gordimer: nu trezesc neaparat scarba, cat un disconfort, si o intelegere a efortului de a se adapta la noi conditii, la lipsuri, la un al stil de viata, la o cultura si o rasa oprimata de societatea in care esti obisnuit sa traiesti.
Lipsuri, boli, pericol si stare de nesiguranta permanenta, dependenta: Gordimer intoarce pe dos o matrice care pana atunci, era rezervata oamenilor lui July, iar acum devine realitatea albilor.
Cartea lui Gordimer e remarcabila in primul rand pentru ca a fost scrisa inainte de abolirea apartheidului in Africa de Sud. Africa de Sud are cativa autori reputati, care au pledat pentru drepturi civile si o lume normala, chiar si in anii in care anormalul era la putere si acceptat, cel putin tacit, de colegii de la ONU si din asa-zisa comunitate internationala. Multi din exil, scriitorii au pus degetul pe rana si au scos in evidenta absurditatea injustitiei in care au trait toti sudafricanii, pana la urma, atatia ani. July's people e ca o avertizare, o ocheada intr-un viitor sumbru, o dezaprobare.
Un alt aspect e sinceritatea. Cartea sta sub semnul unei francheti care poate parea cruda uneori, mai ales in episoade de o anumita intimitate. Maureen cea implinita din toate punctele de vedere, eleganta si fina, in mediul contrastant al colibei lui July, printre gaini si noroi (sunt imagini vizuale care totusi, mi-au lasat un impact olfactiv puternic pe care il resimt si doar reamintindu-mi), se arata vulnerabila, speriata, pierduta intr-un univers si o cultura absolut altfel, diferita, necunoscuta, desi ani de-a randul, s-a aflat la cativa metri de casa ei eleganta.
Dincolo de toate (antirasism, anti-apartheid, egalitatea drepturilor, roata care se intoarce, ignoranta culturala si nu numai), am citit-o ca pe un elogiu adus umanitatii, cu defectele si lipsurile ei, contrabalansate insa de compasiune simpla si, efectiv, omenie.
Into Thin Air - Jon Krakauer USA / Despre carti ascultate
N-am citit nicio pagina din cartea asta. N-am citit, pentru ca mi-a fost citita, de catre autorul insusi, pe timpul unei lungi calatorii cu masina intr-un weekend prelungit, spre Italia.
Sunt, de obicei, o convinsa conservatoare in ceea ce priveste cartile mele. Imi plac cand sunt de hartie, cu coperti de carton, semne de carte-suvenir, highlightere de la Post-it ca sa-mi marchez pasajele preferate.
Hartie conventionala, ce mai, si nu e-readere, kindleuri, sonyuri si mai stiu eu ce alte ecrane. Toata ziua ne uitam in ecrane, toata viata parca ni s-a transformat intr-un mare ecran, macar cand citesc sa imi odihnesc ochii pe o carte de hartie, conventionala! (recunosc cu umilinta ca e vorba si de o fixatie incapatanata a mea, ca nu sunt cea mai forward thinking in materie de tehnologie si "gadgeturi" si ca, e adevarat, cartile sunt grele, ocupa mult loc si aduna praf, in timp ce amazon te lasa sa ai memorie nelimitata in "cloud"...oa!)
Dar pe Jon Krakauer nu l-am citit, in ciuda conventionalului ce caracterizeaza lectura mea, pentru ca mi-a fost oferit ca audiobook, prin vocea hipnotizanta a autorului. Si impotriva audiobookurilor eram, evident. Inca mi se pare complet nesatisfacator sa nu intorc eu insami pagina, sa nu cantaresc cartea in maini in pauzele de respiro, sa nu admir silentios cate pagini am descoperit dintr-o noua poveste. Stiu, fixuri si ticuri de cititoare avida de muuuulti ani (un lucru care imi lipseste insa e fetisul pentru mirosul cartilor, nu-mi place nici cand sunt noi - artificial- nici cand sunt vechi - incert si de praf).
Dar am descoperit, deschizandu-ma unor noi orizonturi lecturabile cu un pic de reticenta, ca atunci cand ai de facut un drum de 6 ore cu masina pe autostrada (cu toate ca autostrada in cauza trce prin peisaje toscane), un audiobook, sau o carte de auzit, sau o carte povestita, sau o poveste pur si simplu, cum vreti voi, e o alternativa buna la uitatul pe pereti, pardon, geamuri, si intrebatul continuu "cand ajungem?".
Am ales Into thin air pentru ca auzisem ca e o carte bine scrisa, dar si pentru ca de fapt cautam ceva mai usor, nu vreau sa ascult carti greu de urmarit in vacanta (si, intre noi fie vorba, desi era pe lista de citit, nu era prioritara, si, dovada a pasiunii mele pentru cartea de hartie, iar, vreau sa "pastrez" cartile din varful listei pentru lecturat, si nu ascultat).
Nu e neaparat o carte usor de urmarit. Vocea lui Krakauer e clara si dura, te prinde si te tine atent in firul povestii, dar multele referinte la personalitati, expeditii din trecut, precum si rapiditatea cu care se leaga anumite episoade ale cartii te pot face sa pierzi unele detalii, sa-ti scape anumite subtilitati (iar, un punct revine conventionalului - unde poti sa dai pagina si inapoi). Dar a fost ca o discutie in care l-am avut in fata pe Krakauer, jurnalist si montaniard, alpinist pasionat de scris si munte, relatand, fara ocolisuri si amortizari, istoria unui dezastru, trait de el insusi, supravietuitor dar plin de sechele, cicatrici si, pe alocuri, regrete.
Imi place muntele, imi plac traseele de munte din Elvetia si am facut cateva, ca si in Norvegia, si Franta, am incercat si via ferrata, am incercat si cataratul in sala ca sa am o idee despre cataratul afara desi stiu, e foarte diferit. Sunt departe de a fi buna la asta, mai ales cand vine vorba de o fobie inradacinata de a nu aluneca la coborare - n-am vertij sau teama de inaltimi, dar picioarele-mi devin nesigure si panicate cand cobor pe povarnisuri abrupte. Dar inteleg, in ciuda lacunelor mele, perfect iubirea pentru munte, fascinatia pentru urcat, pentru varfuri, pentru privelisti si mai presus de toate, sentimentul de bine absolut, de multumire de sine si ego lipsit de aroganta care te prinde cand termini un traseu si esti...sus.
De multe ori pasiunea te face sa uiti de riscuri. Sa urci pe Everest pare ceva foarte greu, rezervat profesionistilor in domeniu, din aceia cu rucsace cat ei de mari, de care atarna corzile, muschetoanele, carligele, bocancii si crampoanele de gheata. Krakauer ne aminteste insa cu ironie incisiva ca de mult nu mai e asa. Ca economia si turismul au transformat Everestul intr-unul din cele mai comerciale varfuri, arborat ca "accesibil tuturor, chiar si celor fara experienta prealabila", in reviste de specialitate, sau pe netul tuturor curiosilor.
Una din ideile ce au ramas cu mine dupa cartea lui Krakauer este ca daca pe pliant scrie accesibil tuturor, asta inseamna doua lucruri:
1. NU E accesibil tuturor, muntele nu e NICIODATA accesibil, nici macar cand vine vorba de alpinisti experimentati, si totul, de la schimbari meteorologice bruste, la imprevizibilul rezervei de oxigen, la alunecari, rau de altitudine, edem pulmonar sau cerebral, si in fine, moarte, trebuie luat in calcul, atunci cand decizi sa te imbarci in calatoria asta.
2. Muntele are mereu de suferit in urma comercializarii excesive, a profitului facut pe spatele sau (de catre ghizi oficiali sau nu, firme care ofera pachete turistice si altii), a necunostintei si ignorantei omului care vrea sa mai tickuiasca un punct de pe lista (bucket list si alte astfel de inventii ale omului plictisit de rutina care vrea sa se convinga ca traieste, cel putin in momentele alea de adrenalina din lista). Si, in cazul asta, oamenii Everestului au mult de suferit, serpasii care de zeci de ani isi risca si de cele mai multe ori pierd, viata ajutand occidentalul sa se simta imbatabil si implinit, chiar si doar 5 minute, cat rezista pe "acoperisul lumii".
Nu pot sa ma impac cu conceptul de turism in contextul Everestului. Nu pot sa ma impac cu ideile pe care le asociez cu turismul, lipsa de griji, bucurie si seninatate, zambete si relaxare. O expeditie de genul asta nu poate fi turism, nu poate fi accesibila, tine strict de o mare pasiune exploatata ani la randul, de o experienta, de muuuulte griji, pentru siguranta ta si a celor din grupul tau, de responsabilitate.
Nu pot sa ma impac cu imaginea occidentalului (inainte se spunea "albului"...dar e politically incorrect) care, pentru a-si satisface o dorinta egoista de a arata lumii sau cuiva anume ca "poate si el", ia expeditia cu prea multa usurinta si pune astfel pe alti oameni dedicati, cu experienta si un plan realist de ascensiune, in pericol. Multe sunt exemplele lui Krakauer (as face un pic de cercetare mai ales asupra echipei din Africa de Sud pe care o mentioneaza, a carui sef ipocrit isi ascundea egoismul cras sub diversitatea politica a Africii de Sud; sau echipa incompetenta din Coreea parca) din care realizezi ca tot procesul de comercializare si deschidere a Everestului catre publicul larg, nu a facut decat sa-l transforme intr-o ascensiune si mai periculoasa.
Legat de asta, nu pot sa ma impac deloc cu tratamentul serpasilor, o mare dezbatere recenta de altfel. Am ascultat Into thin air la cateva saptamani de la tragedia care a ucis peste 10, nu mai stiu exact numarul, serpasi pe Everest, unul dintre cele mai grave accidente de acest gen din ultimii ani, care a dus la o revolta - pe buna dreptate - a serpasilor din zona. Doar pentru ca sunt capabili sa se aclimatizeze mai usor, nu au nevoie de oxigen, au o conditie fizica excelenta, si o relatie de invidiat cu muntele in sine, nu inseamna ca serpasii nu sunt expusi acelorasi riscuri, de la caderi fatale, la edem si la degeraturi. Serpasii raman oameni, si desi nu e una din temele centrale ale cartii, abuzul lor, nerespectarea drepturilor lor de baza, superioritatea cu care sunt tratati, sunt strigatoare la cer.
Revenind la Krakauer, am simtit in cartea lui nevoia nu doar de a se destanui, printr-o proza concisa, neinflorita, cu taisul ascutit; dar si nevoia de a avertiza, neiertator, orice bezmetic care s-ar trezi intr-o dimineata descoperindu-si brusca pasiune pentru ascensiuni montane si planuind o expeditie pe Everest.
Krakauer descrie negru pe alb, exact asa cum o anunta prefata cartii, un dezastru. Nu un happy end, nu o poveste eroica despre curaj si cum omul invinge greul, pentru ca omul nu invinge niciodata natura, trebuie sa te supui si mai ales, sa stii sa dai inapoi, sa faci cale intoarsa cand devine evident ca e prea mult. Orgoliul e o auto-sentinta la moarte pe munte; temerarul e egal cu prostul; a risca inseamna, de cele mai multe ori, a pieri.
Krakauer explica foarte bine de ce multi expeditionisti ignora aceste sinonime odata aflati la o jumatate de ora de varful Everest. Dupa luni de pregatiri, ascensiuni pana in base camp, 2nd camp si altele, aclimatizari, frig, foame si privare de oxigen, e greu sa te recunosti infrant si sa bagi in marsarier. Iti spui ca mai poti, nu mai e mult, ajungi imediat. Si faci prima greseala, uiti de responsabilitate si luciditate si ramai sclav al orgoliului, dorintei subiective si oarbe.
Foarte uimita am fost cand Krakauer mi-a confirmat ca pana si oameni cu zeci de ascensiuni serioase in rucsac se lasa pacaliti de euforia atingerii varfului (poate de vina e si lipsa de oxigen, lentoarea gandirii si uneori, halucinatiile pe care le provoaca), si uita de fapt, ceea ce pare evident, simplu si clar si unui tanc de 6 ani: ca sunt abia la jumatatea drumului!
Explicatia pentru faptul ca cei mai multi expeditionisti, oriunde in lume, pier la coborare, si nu la urcare, e asta (printre altele). Oboseala, epuizarea, toata energia investita pentru a atinge sublima euforie a varfului, se resimt pe drumul de intoarcere care e intotdeauna mai greu, mai lung, mai riscant.
Krakauer nu idolatrizeaza propria sa realizare de a ajunge sus: ba mai mult, ii dedica doar cateva randuri si, cu franchetea taioasa care m-a captivat, descrie cum oboseala si lipsa de oxigen nici nu i-au permis sa ramana mai mult de 5 minute, sa faca rapid 2-3 poze pentru cei ce asteapta dovezi de acasa (presiune...), dupa care sa o porneasca, el, prevazator si inca lucid, pe drumul de intoarcere.
Legitimitatea si credibilitatea autorului sunt esentiale in genul asta de relatari. Or, Krakauer le are din plin, ca membru efectiv al echipei lui Rob Hall, care a indurat greul furtunii ce i-a lovit in ziua aceea pe toti ce urcau spre Everest, pe neasteptate. Scenele carora le da viata sunt realiste, detaliile lovesc in plin si sunt greu de suportat, sentimentul de a lasa in urma tovarasul ce ti-a fost alaturi, in cort, in coarda, si acum zace in zapada fara suflare, e foarte real si el. Totul in ce priveste raul ce poate sa te loveasca intr-o astfel de expeditie, de la degeraturi de baza, la edemuri, lipsa fatala de oxigen si incoerenta si mai fatala cauzata, membre rupte, caderi in abis, sunt descrise la un moment dat de Krakauer. Cred ca fac parte din strategia de "think twice" pentru cititori aventurosi.
Krakauer, cu acceasi franchete aproape dureroasa pe care o mentine in carte, isi asuma greselile. Se simte cum ii regreta pe cei ce nu au avut norocul lui, cum il urmareste vina, pentru ca nu doar ghidul e responsabil, fiecare membru al echipei poarta grija celuilalt. Isi recunoaste erorile din prima sa relatare, un articol de revista, recunoaste ca din cauza halucinatiilor a crezut ca stie cum a pierit prietenul sau, pentru a afla mai apoi ca il confundase cu un alt alpinist, si ca asta afectase mult familia celui pierit. Krakauer transmite imaginea unui om chinuit de amintirile catastrofei din 1996 pentru tot restul vietii.
Alte personaje marcante, sunt fara indoiala Anatoli Boukreev, un alpinist aparent foarte bun, dar si foarte independent, fapt ce i-a adus critici dint partea lui Krakauer, relativ concentrat pe scopul sau de a ajunge sus in ciuda celor ce il insoteau (desi era...ghid!), dar care isi arata adevarata compasiune, pentru mine cel putin, as zice darza si de admirat, cand se intoarce singur pe traseu incercand sa salveze pe cei ramasi in urma si prinsi de vremea rea; si, in fine, alpinista Sandy Pittman, pentru care am o repulsie poate din cauza ca o prezinta ca o "socialite", obisnuita a cercurilor high-class newyorkeze, care isi cara cu ea laptopuri si alte echipamente INUTILE pe munte, reviste vogue si altele ( si nu le cara ea, ci serpasul).
Contrar aparentelor totusi, Into thin air nu te face sa refuzi de aici inainte orice expeditie pe munte. Cartea e, in ciuda dezastrului descris, o pleadoarie pentru frumusetea Everestului, a alpinismului (corect as adauga), a respectului pentru natura, a hazardului de asemenea, a norocului de a fi (sau ramane) in viata.
Prima reactie a fost sa visez, la cum si ce ii impinge pe oameni sa isi depaseasca limitele, fizice si mentale, in asa fel, la cum pot sa-mi programez mai curand o iesire la munte (un "hike"), la posibilitatea de a castiga experienta si capacitatea de a face, vreodata in viata asta, o urcare "serioasa".
Am intrat pe site la Mont Blanc, ca doar e aici, colea, si e acoperisul Europei (nu al lumii, dar tot e ceva). Scria ca e "accesibil tuturor, nicio experienta prealabila ceruta".
Cred ca o sa-l mai ascult pe Krakauer de cateva ori. Conducand spre o drumetie de o zi, doua, la nu mai mult de 2000 m.
Sunt, de obicei, o convinsa conservatoare in ceea ce priveste cartile mele. Imi plac cand sunt de hartie, cu coperti de carton, semne de carte-suvenir, highlightere de la Post-it ca sa-mi marchez pasajele preferate.
Hartie conventionala, ce mai, si nu e-readere, kindleuri, sonyuri si mai stiu eu ce alte ecrane. Toata ziua ne uitam in ecrane, toata viata parca ni s-a transformat intr-un mare ecran, macar cand citesc sa imi odihnesc ochii pe o carte de hartie, conventionala! (recunosc cu umilinta ca e vorba si de o fixatie incapatanata a mea, ca nu sunt cea mai forward thinking in materie de tehnologie si "gadgeturi" si ca, e adevarat, cartile sunt grele, ocupa mult loc si aduna praf, in timp ce amazon te lasa sa ai memorie nelimitata in "cloud"...oa!)
Dar pe Jon Krakauer nu l-am citit, in ciuda conventionalului ce caracterizeaza lectura mea, pentru ca mi-a fost oferit ca audiobook, prin vocea hipnotizanta a autorului. Si impotriva audiobookurilor eram, evident. Inca mi se pare complet nesatisfacator sa nu intorc eu insami pagina, sa nu cantaresc cartea in maini in pauzele de respiro, sa nu admir silentios cate pagini am descoperit dintr-o noua poveste. Stiu, fixuri si ticuri de cititoare avida de muuuulti ani (un lucru care imi lipseste insa e fetisul pentru mirosul cartilor, nu-mi place nici cand sunt noi - artificial- nici cand sunt vechi - incert si de praf).
Dar am descoperit, deschizandu-ma unor noi orizonturi lecturabile cu un pic de reticenta, ca atunci cand ai de facut un drum de 6 ore cu masina pe autostrada (cu toate ca autostrada in cauza trce prin peisaje toscane), un audiobook, sau o carte de auzit, sau o carte povestita, sau o poveste pur si simplu, cum vreti voi, e o alternativa buna la uitatul pe pereti, pardon, geamuri, si intrebatul continuu "cand ajungem?".
Am ales Into thin air pentru ca auzisem ca e o carte bine scrisa, dar si pentru ca de fapt cautam ceva mai usor, nu vreau sa ascult carti greu de urmarit in vacanta (si, intre noi fie vorba, desi era pe lista de citit, nu era prioritara, si, dovada a pasiunii mele pentru cartea de hartie, iar, vreau sa "pastrez" cartile din varful listei pentru lecturat, si nu ascultat).
Nu e neaparat o carte usor de urmarit. Vocea lui Krakauer e clara si dura, te prinde si te tine atent in firul povestii, dar multele referinte la personalitati, expeditii din trecut, precum si rapiditatea cu care se leaga anumite episoade ale cartii te pot face sa pierzi unele detalii, sa-ti scape anumite subtilitati (iar, un punct revine conventionalului - unde poti sa dai pagina si inapoi). Dar a fost ca o discutie in care l-am avut in fata pe Krakauer, jurnalist si montaniard, alpinist pasionat de scris si munte, relatand, fara ocolisuri si amortizari, istoria unui dezastru, trait de el insusi, supravietuitor dar plin de sechele, cicatrici si, pe alocuri, regrete.
Imi place muntele, imi plac traseele de munte din Elvetia si am facut cateva, ca si in Norvegia, si Franta, am incercat si via ferrata, am incercat si cataratul in sala ca sa am o idee despre cataratul afara desi stiu, e foarte diferit. Sunt departe de a fi buna la asta, mai ales cand vine vorba de o fobie inradacinata de a nu aluneca la coborare - n-am vertij sau teama de inaltimi, dar picioarele-mi devin nesigure si panicate cand cobor pe povarnisuri abrupte. Dar inteleg, in ciuda lacunelor mele, perfect iubirea pentru munte, fascinatia pentru urcat, pentru varfuri, pentru privelisti si mai presus de toate, sentimentul de bine absolut, de multumire de sine si ego lipsit de aroganta care te prinde cand termini un traseu si esti...sus.
De multe ori pasiunea te face sa uiti de riscuri. Sa urci pe Everest pare ceva foarte greu, rezervat profesionistilor in domeniu, din aceia cu rucsace cat ei de mari, de care atarna corzile, muschetoanele, carligele, bocancii si crampoanele de gheata. Krakauer ne aminteste insa cu ironie incisiva ca de mult nu mai e asa. Ca economia si turismul au transformat Everestul intr-unul din cele mai comerciale varfuri, arborat ca "accesibil tuturor, chiar si celor fara experienta prealabila", in reviste de specialitate, sau pe netul tuturor curiosilor.
Una din ideile ce au ramas cu mine dupa cartea lui Krakauer este ca daca pe pliant scrie accesibil tuturor, asta inseamna doua lucruri:
1. NU E accesibil tuturor, muntele nu e NICIODATA accesibil, nici macar cand vine vorba de alpinisti experimentati, si totul, de la schimbari meteorologice bruste, la imprevizibilul rezervei de oxigen, la alunecari, rau de altitudine, edem pulmonar sau cerebral, si in fine, moarte, trebuie luat in calcul, atunci cand decizi sa te imbarci in calatoria asta.
2. Muntele are mereu de suferit in urma comercializarii excesive, a profitului facut pe spatele sau (de catre ghizi oficiali sau nu, firme care ofera pachete turistice si altii), a necunostintei si ignorantei omului care vrea sa mai tickuiasca un punct de pe lista (bucket list si alte astfel de inventii ale omului plictisit de rutina care vrea sa se convinga ca traieste, cel putin in momentele alea de adrenalina din lista). Si, in cazul asta, oamenii Everestului au mult de suferit, serpasii care de zeci de ani isi risca si de cele mai multe ori pierd, viata ajutand occidentalul sa se simta imbatabil si implinit, chiar si doar 5 minute, cat rezista pe "acoperisul lumii".
Nu pot sa ma impac cu conceptul de turism in contextul Everestului. Nu pot sa ma impac cu ideile pe care le asociez cu turismul, lipsa de griji, bucurie si seninatate, zambete si relaxare. O expeditie de genul asta nu poate fi turism, nu poate fi accesibila, tine strict de o mare pasiune exploatata ani la randul, de o experienta, de muuuulte griji, pentru siguranta ta si a celor din grupul tau, de responsabilitate.
Nu pot sa ma impac cu imaginea occidentalului (inainte se spunea "albului"...dar e politically incorrect) care, pentru a-si satisface o dorinta egoista de a arata lumii sau cuiva anume ca "poate si el", ia expeditia cu prea multa usurinta si pune astfel pe alti oameni dedicati, cu experienta si un plan realist de ascensiune, in pericol. Multe sunt exemplele lui Krakauer (as face un pic de cercetare mai ales asupra echipei din Africa de Sud pe care o mentioneaza, a carui sef ipocrit isi ascundea egoismul cras sub diversitatea politica a Africii de Sud; sau echipa incompetenta din Coreea parca) din care realizezi ca tot procesul de comercializare si deschidere a Everestului catre publicul larg, nu a facut decat sa-l transforme intr-o ascensiune si mai periculoasa.
Legat de asta, nu pot sa ma impac deloc cu tratamentul serpasilor, o mare dezbatere recenta de altfel. Am ascultat Into thin air la cateva saptamani de la tragedia care a ucis peste 10, nu mai stiu exact numarul, serpasi pe Everest, unul dintre cele mai grave accidente de acest gen din ultimii ani, care a dus la o revolta - pe buna dreptate - a serpasilor din zona. Doar pentru ca sunt capabili sa se aclimatizeze mai usor, nu au nevoie de oxigen, au o conditie fizica excelenta, si o relatie de invidiat cu muntele in sine, nu inseamna ca serpasii nu sunt expusi acelorasi riscuri, de la caderi fatale, la edem si la degeraturi. Serpasii raman oameni, si desi nu e una din temele centrale ale cartii, abuzul lor, nerespectarea drepturilor lor de baza, superioritatea cu care sunt tratati, sunt strigatoare la cer.
Revenind la Krakauer, am simtit in cartea lui nevoia nu doar de a se destanui, printr-o proza concisa, neinflorita, cu taisul ascutit; dar si nevoia de a avertiza, neiertator, orice bezmetic care s-ar trezi intr-o dimineata descoperindu-si brusca pasiune pentru ascensiuni montane si planuind o expeditie pe Everest.
Krakauer descrie negru pe alb, exact asa cum o anunta prefata cartii, un dezastru. Nu un happy end, nu o poveste eroica despre curaj si cum omul invinge greul, pentru ca omul nu invinge niciodata natura, trebuie sa te supui si mai ales, sa stii sa dai inapoi, sa faci cale intoarsa cand devine evident ca e prea mult. Orgoliul e o auto-sentinta la moarte pe munte; temerarul e egal cu prostul; a risca inseamna, de cele mai multe ori, a pieri.
Krakauer explica foarte bine de ce multi expeditionisti ignora aceste sinonime odata aflati la o jumatate de ora de varful Everest. Dupa luni de pregatiri, ascensiuni pana in base camp, 2nd camp si altele, aclimatizari, frig, foame si privare de oxigen, e greu sa te recunosti infrant si sa bagi in marsarier. Iti spui ca mai poti, nu mai e mult, ajungi imediat. Si faci prima greseala, uiti de responsabilitate si luciditate si ramai sclav al orgoliului, dorintei subiective si oarbe.
Foarte uimita am fost cand Krakauer mi-a confirmat ca pana si oameni cu zeci de ascensiuni serioase in rucsac se lasa pacaliti de euforia atingerii varfului (poate de vina e si lipsa de oxigen, lentoarea gandirii si uneori, halucinatiile pe care le provoaca), si uita de fapt, ceea ce pare evident, simplu si clar si unui tanc de 6 ani: ca sunt abia la jumatatea drumului!
Explicatia pentru faptul ca cei mai multi expeditionisti, oriunde in lume, pier la coborare, si nu la urcare, e asta (printre altele). Oboseala, epuizarea, toata energia investita pentru a atinge sublima euforie a varfului, se resimt pe drumul de intoarcere care e intotdeauna mai greu, mai lung, mai riscant.
Krakauer nu idolatrizeaza propria sa realizare de a ajunge sus: ba mai mult, ii dedica doar cateva randuri si, cu franchetea taioasa care m-a captivat, descrie cum oboseala si lipsa de oxigen nici nu i-au permis sa ramana mai mult de 5 minute, sa faca rapid 2-3 poze pentru cei ce asteapta dovezi de acasa (presiune...), dupa care sa o porneasca, el, prevazator si inca lucid, pe drumul de intoarcere.
Legitimitatea si credibilitatea autorului sunt esentiale in genul asta de relatari. Or, Krakauer le are din plin, ca membru efectiv al echipei lui Rob Hall, care a indurat greul furtunii ce i-a lovit in ziua aceea pe toti ce urcau spre Everest, pe neasteptate. Scenele carora le da viata sunt realiste, detaliile lovesc in plin si sunt greu de suportat, sentimentul de a lasa in urma tovarasul ce ti-a fost alaturi, in cort, in coarda, si acum zace in zapada fara suflare, e foarte real si el. Totul in ce priveste raul ce poate sa te loveasca intr-o astfel de expeditie, de la degeraturi de baza, la edemuri, lipsa fatala de oxigen si incoerenta si mai fatala cauzata, membre rupte, caderi in abis, sunt descrise la un moment dat de Krakauer. Cred ca fac parte din strategia de "think twice" pentru cititori aventurosi.
Krakauer, cu acceasi franchete aproape dureroasa pe care o mentine in carte, isi asuma greselile. Se simte cum ii regreta pe cei ce nu au avut norocul lui, cum il urmareste vina, pentru ca nu doar ghidul e responsabil, fiecare membru al echipei poarta grija celuilalt. Isi recunoaste erorile din prima sa relatare, un articol de revista, recunoaste ca din cauza halucinatiilor a crezut ca stie cum a pierit prietenul sau, pentru a afla mai apoi ca il confundase cu un alt alpinist, si ca asta afectase mult familia celui pierit. Krakauer transmite imaginea unui om chinuit de amintirile catastrofei din 1996 pentru tot restul vietii.
Alte personaje marcante, sunt fara indoiala Anatoli Boukreev, un alpinist aparent foarte bun, dar si foarte independent, fapt ce i-a adus critici dint partea lui Krakauer, relativ concentrat pe scopul sau de a ajunge sus in ciuda celor ce il insoteau (desi era...ghid!), dar care isi arata adevarata compasiune, pentru mine cel putin, as zice darza si de admirat, cand se intoarce singur pe traseu incercand sa salveze pe cei ramasi in urma si prinsi de vremea rea; si, in fine, alpinista Sandy Pittman, pentru care am o repulsie poate din cauza ca o prezinta ca o "socialite", obisnuita a cercurilor high-class newyorkeze, care isi cara cu ea laptopuri si alte echipamente INUTILE pe munte, reviste vogue si altele ( si nu le cara ea, ci serpasul).
Contrar aparentelor totusi, Into thin air nu te face sa refuzi de aici inainte orice expeditie pe munte. Cartea e, in ciuda dezastrului descris, o pleadoarie pentru frumusetea Everestului, a alpinismului (corect as adauga), a respectului pentru natura, a hazardului de asemenea, a norocului de a fi (sau ramane) in viata.
Prima reactie a fost sa visez, la cum si ce ii impinge pe oameni sa isi depaseasca limitele, fizice si mentale, in asa fel, la cum pot sa-mi programez mai curand o iesire la munte (un "hike"), la posibilitatea de a castiga experienta si capacitatea de a face, vreodata in viata asta, o urcare "serioasa".
Am intrat pe site la Mont Blanc, ca doar e aici, colea, si e acoperisul Europei (nu al lumii, dar tot e ceva). Scria ca e "accesibil tuturor, nicio experienta prealabila ceruta".
Cred ca o sa-l mai ascult pe Krakauer de cateva ori. Conducand spre o drumetie de o zi, doua, la nu mai mult de 2000 m.
marți, 25 februarie 2014
Dark Star Safari Paul Theroux USA
Travellling makes one modest: you see what a tiny place you occupy in the world.
Am inceput sa-l citesc pe Theroux in aeroport. Dupa ce imi cuparasem medicamente preventive pentru indigestii de calatorie (da, exista). In timp ce asteptam sa zbor o zi intreaga, cu escala in Istanbul. Spre Etiopia.
Visul meu de cand eram mica si tata povestea despre anii lui de comert exterior petrecuti in Congo Brazzavile si Burundi, e sa merg in Africa. Sa vad Africa, sa lucrez acolo, sa traiesc Africa. Ocazia de a fi in Etiopia pentru o saptamana a fost cel mai frumos cadou, desi in saptamana asta am vazut mai mult sali de conferinta, cladiri oficiale si restaurantele hotelului. Dar si pentru cele cateva ore, in total, in care am fost libera si pe strazi, in Africa efectiv, a meritat sa visez atatia ani. Si continuu sa visez, pana la urmatoarea intalnire cu aceasta lume care mi-e aproape desi o cunosc asa putin.
L-am citit deci pe Theroux spre Africa, in Africa, si post Africa. Theroux e un indragostit al "stelei negre" care e continentul african (nu n-are nicio conotatie rasista, o vad mai degraba ca pe un oximoron care reflecta fara indoiala viziunea generala a lui Theroux despre Africa.).
Africa din Dark Star Safari e frumoasa, magica uneori, in noptile reci sub vantul desertic din Sudan, intre colinele verzi ale Etiopiei si in calatoria in canoe din Zambia. Dar e o frumusete putin spus imperfecta, iar Theroux nu ezita sa dezvaluie cu sincera cruzime, in felul ala "in your face", bubele care ii umbresc frumusetea. Caut cuvinte dure si de efect pentru ca asa sunt si pasajele lui negativiste - lovesc unde doare mai tare. Poate vrei sa-l faci arogant, american ignorant (desi e cam greu, a calatorit o lume intreaga, a lucrat ani de zile ca profesor voluntar in Malawi, apoi Uganda, deci omul e bine pus la punct), rasist chiar, dar totusi nu poti sa o faci, pentru ca stii ca are dreptate.
Are dreptate pentru ca , lucrand zi de zi cu africani, ai observat si tu lehamitea - ar trebui sa fie un cuvant african (poate chiar au unul), atat de bine li se potriveste. Lehamite de munca, nu doar pentru ca e penurie de posturi, dar si pentru ca "merge si asa" (paralele, cineva?), pentru ca ce nu facem azi, putem sa facem si saptamana viitoare, pentru ca deadline-ul nu ne sperie, e doar orientativ, pentru ca avem nevoie de trei atentionari si reamintiri inainte de a face ceva.
Are dreptate pentru ca febra mondiala pentru donatii, pentru foreign aid, pentru departamente nationale de cooperare internationala si alte vorbe de lemn care azi si-au pierdut sensul, "ajutorul umanitar" care si-a pierdut de mult "umanul" si cauta doar profit (de imagine, material, de tot felul), nu fac decat sa perpetueze starea de fapt, lehamitea, si sa le inoculeze africanilor obiceiul de a li se da, face, repara, construi, preda - fara insa a-i implica in proces. Si surprinzator, nimeni nu pare sa remarce ca in ciuda milioanelor de dolari varsati Africii de la inceputul acestei febre acum vreo 25 de ani -cam odata cu razboiul din Biafra- Africa stagneaza, constructiile lor cad in decrepitudine, mancarea se termina si agricultura esueaza pentru ca nu avanseaza.
Toata cartea e o calatorie, care, ca in zicala ades repetata, e mai importanta decat destinatia in sine. Din nord pana in sud, din Egipt pana in Africa de Sud, Theroux prezinta o saga de autobuze, microbuze suprapopulate (si doar scriind asta, o puternica imagine olfactiva ma invadeaza), sosele periculoase, masini suprapopulate si ele, trenuri, clasa I cu alti 3 in compartiment, canoe, vapoare de marfa. Niciodata avion totusi: Theroux ramane in permanenta in contact cu Africa, pamant, asfalt, padure, rau, lac, dar mereu legat de ea.
I was in no hurry - I wasn't due anywhere - yet whenever I arrived in an African city I wanted to leave.
Theroux uraste orasele africane, le vede ca pe o plaga pe frumusetea mediului rural, unde el vede adevarata Africa. Orasele sunt inghesuite, insalubre, in paragina, copii alimentate de investitori chienzi care construiesc hidosenii ieftine. Si uneori, nu doar chinezi, cum o arata in pasajul acesta care iar, as fi vrut s ama indigneze, dar in schimb, m-a facut doar sa zambesc: Zanzibar remained mostly intact, an island smelling of cloves, its whitewashed houses fronted with decorated parapets and screened verandas. But there were appartment block too, as ugly as anything in Romania - and perhaps built by the Romanians- one of Tanzania's earlier well-wishers.
Multe, multe referinte literare in Dark Star Safari, scriitori africani, scriitori despre Africa, scriitori despre calatorii, liste care fac lectura cartii cu atat mai placuta:
Cartea lui Theroux nu e un jurnal de calatorie, o carte despre turism in Africa, pur si simplu. E o calatorie in sine, pe care cititorul o face in acelasi timp cu Theroux. Simti gloantele atacatorilor de pe sosele kenyene, simti mirosurile, caldura, teama in "death cages" care sunt microbuzele supraaglomerate, tangajul in vapor pe lacul Victoria, auzi injuriile etiopienilor xenofobi din Harar, faimosul oras-citadela de pe toate afisele turistice din hotelurile din Addis Abeba, simti in acelasi timp indignarea, libertatea... E o carte care exprima tot ce ai simti tu ca si calator. Nu e un elogiu adus calatoriilor, ci arata si partea mai putin placuta, oboseala, nemancatul, frustrarile care fac parte din orice drum.
Si mai e ceva, care face sarea si piperul cartii-calatorie lui Theroux, care te face sa te agati de fiecare noua etapa a drumului sau prin Africa: lipsa de scrupule, lipsa de limite autoimpuse, curiozitatea si CURAJUL, pentru ca da, sa calatoresti printre africani si cu mijloacele lor de transport, fara nazuri, fara tratamente speciale aplicate strainilor, inseamna sa cunosti cel mai bine cultura locului, dar si sa dai dovada de mult, mult curaj. Ca in exemplul urmator, scurt si la obiect:"Don't go to a squatter camp. Don't go to a black township. You'll get robbed,or worse." The next day I went to a squatter camp."
Alte citate:
Am inceput sa-l citesc pe Theroux in aeroport. Dupa ce imi cuparasem medicamente preventive pentru indigestii de calatorie (da, exista). In timp ce asteptam sa zbor o zi intreaga, cu escala in Istanbul. Spre Etiopia.
Visul meu de cand eram mica si tata povestea despre anii lui de comert exterior petrecuti in Congo Brazzavile si Burundi, e sa merg in Africa. Sa vad Africa, sa lucrez acolo, sa traiesc Africa. Ocazia de a fi in Etiopia pentru o saptamana a fost cel mai frumos cadou, desi in saptamana asta am vazut mai mult sali de conferinta, cladiri oficiale si restaurantele hotelului. Dar si pentru cele cateva ore, in total, in care am fost libera si pe strazi, in Africa efectiv, a meritat sa visez atatia ani. Si continuu sa visez, pana la urmatoarea intalnire cu aceasta lume care mi-e aproape desi o cunosc asa putin.
L-am citit deci pe Theroux spre Africa, in Africa, si post Africa. Theroux e un indragostit al "stelei negre" care e continentul african (nu n-are nicio conotatie rasista, o vad mai degraba ca pe un oximoron care reflecta fara indoiala viziunea generala a lui Theroux despre Africa.).
Africa din Dark Star Safari e frumoasa, magica uneori, in noptile reci sub vantul desertic din Sudan, intre colinele verzi ale Etiopiei si in calatoria in canoe din Zambia. Dar e o frumusete putin spus imperfecta, iar Theroux nu ezita sa dezvaluie cu sincera cruzime, in felul ala "in your face", bubele care ii umbresc frumusetea. Caut cuvinte dure si de efect pentru ca asa sunt si pasajele lui negativiste - lovesc unde doare mai tare. Poate vrei sa-l faci arogant, american ignorant (desi e cam greu, a calatorit o lume intreaga, a lucrat ani de zile ca profesor voluntar in Malawi, apoi Uganda, deci omul e bine pus la punct), rasist chiar, dar totusi nu poti sa o faci, pentru ca stii ca are dreptate.
Are dreptate pentru ca , lucrand zi de zi cu africani, ai observat si tu lehamitea - ar trebui sa fie un cuvant african (poate chiar au unul), atat de bine li se potriveste. Lehamite de munca, nu doar pentru ca e penurie de posturi, dar si pentru ca "merge si asa" (paralele, cineva?), pentru ca ce nu facem azi, putem sa facem si saptamana viitoare, pentru ca deadline-ul nu ne sperie, e doar orientativ, pentru ca avem nevoie de trei atentionari si reamintiri inainte de a face ceva.
Are dreptate pentru ca febra mondiala pentru donatii, pentru foreign aid, pentru departamente nationale de cooperare internationala si alte vorbe de lemn care azi si-au pierdut sensul, "ajutorul umanitar" care si-a pierdut de mult "umanul" si cauta doar profit (de imagine, material, de tot felul), nu fac decat sa perpetueze starea de fapt, lehamitea, si sa le inoculeze africanilor obiceiul de a li se da, face, repara, construi, preda - fara insa a-i implica in proces. Si surprinzator, nimeni nu pare sa remarce ca in ciuda milioanelor de dolari varsati Africii de la inceputul acestei febre acum vreo 25 de ani -cam odata cu razboiul din Biafra- Africa stagneaza, constructiile lor cad in decrepitudine, mancarea se termina si agricultura esueaza pentru ca nu avanseaza.
- The conceit among the donors is that the poor or the sick or the hungry will take anything they are given. But even the poor can be particular, and the sick have priorities, and the famine victim has a traditional diet.
- I wondered why all this was all foreign effort, why the Africans were not involved in helping themselves.And also, since I had been a volunteer teacher myself, why, after forty years,had so little progress been made?
Toata cartea e o calatorie, care, ca in zicala ades repetata, e mai importanta decat destinatia in sine. Din nord pana in sud, din Egipt pana in Africa de Sud, Theroux prezinta o saga de autobuze, microbuze suprapopulate (si doar scriind asta, o puternica imagine olfactiva ma invadeaza), sosele periculoase, masini suprapopulate si ele, trenuri, clasa I cu alti 3 in compartiment, canoe, vapoare de marfa. Niciodata avion totusi: Theroux ramane in permanenta in contact cu Africa, pamant, asfalt, padure, rau, lac, dar mereu legat de ea.
I was in no hurry - I wasn't due anywhere - yet whenever I arrived in an African city I wanted to leave.
Theroux uraste orasele africane, le vede ca pe o plaga pe frumusetea mediului rural, unde el vede adevarata Africa. Orasele sunt inghesuite, insalubre, in paragina, copii alimentate de investitori chienzi care construiesc hidosenii ieftine. Si uneori, nu doar chinezi, cum o arata in pasajul acesta care iar, as fi vrut s ama indigneze, dar in schimb, m-a facut doar sa zambesc: Zanzibar remained mostly intact, an island smelling of cloves, its whitewashed houses fronted with decorated parapets and screened verandas. But there were appartment block too, as ugly as anything in Romania - and perhaps built by the Romanians- one of Tanzania's earlier well-wishers.
Multe, multe referinte literare in Dark Star Safari, scriitori africani, scriitori despre Africa, scriitori despre calatorii, liste care fac lectura cartii cu atat mai placuta:
- Graham Hancock The Lords of Poverty; Michael Maren The Road to Hell, George B N Ayittei, Africa betrayed and Africa in Chaos; Catherine Buckle African Tears, Olive Schreiner The Story of an African Farm; Nadine Gordimer
- Gordimer: She was the wonderful thing, the national writer who transcended nationality by being true to her art, like Borges in Argentina, Narayan in India, Jorge Amado in Brazil, Susako Endo in Japan, Naguib Mahfouz in Eypt and Yasar Kemal in Turkey. They were writers I had sought out as a traveller.
- There are so many good South African writers: This included the Peasant's revolt by Govan Mbeki, Hugh Lewin's Bandiet, Ways of Dying by Zakes Mda, Soft Vengeance by Albie Sachs"
Cartea lui Theroux nu e un jurnal de calatorie, o carte despre turism in Africa, pur si simplu. E o calatorie in sine, pe care cititorul o face in acelasi timp cu Theroux. Simti gloantele atacatorilor de pe sosele kenyene, simti mirosurile, caldura, teama in "death cages" care sunt microbuzele supraaglomerate, tangajul in vapor pe lacul Victoria, auzi injuriile etiopienilor xenofobi din Harar, faimosul oras-citadela de pe toate afisele turistice din hotelurile din Addis Abeba, simti in acelasi timp indignarea, libertatea... E o carte care exprima tot ce ai simti tu ca si calator. Nu e un elogiu adus calatoriilor, ci arata si partea mai putin placuta, oboseala, nemancatul, frustrarile care fac parte din orice drum.
Si mai e ceva, care face sarea si piperul cartii-calatorie lui Theroux, care te face sa te agati de fiecare noua etapa a drumului sau prin Africa: lipsa de scrupule, lipsa de limite autoimpuse, curiozitatea si CURAJUL, pentru ca da, sa calatoresti printre africani si cu mijloacele lor de transport, fara nazuri, fara tratamente speciale aplicate strainilor, inseamna sa cunosti cel mai bine cultura locului, dar si sa dai dovada de mult, mult curaj. Ca in exemplul urmator, scurt si la obiect:"Don't go to a squatter camp. Don't go to a black township. You'll get robbed,or worse." The next day I went to a squatter camp."
Alte citate:
- The distinction between politics and people was to be made quite often by people I met on my trip. Africans in general disliked their governments so intensely, and saw them so unrepresentative of themselves, that they were happy to give me the benefit of the doubt.
- Russians have been pleasantely surprised at finding a kind of Greek Orthodox tang to certain eremitic practices still persisting in Ethiopia.
- But he was baffled to think that a woman would behave so badly; that she would not do exactly as she was told. It was strange to him, that realization that someone so low and so despised had a mind of her own, an imagination, andi the ability to devise elaborate stratagems for deceit and pleasure.
- If Ethiopia was the spiritual home of the Rastafarians, Shashemene was its capital- not Addis, though Addis too was full of un-Ethiopian men in bulgy bobble hats of multi coloured wool, the Rasta banner of red, yellow and green, which were also the colors of the Ethiopian flag.
luni, 6 ianuarie 2014
La vie mode d’emploi - Georges Perec, Franta
“On en deduira quelque chose qui est sans doute l’ultime verite du puzzle: en depit des apparences, ce n'est pas un jeu solitaire; chaque geste que fait le poseur du puzzle, le faiseur du puzzle l’avait fait avant lui ; chaque piece qu’il prend et reprend, qu’il examine, qu’il caresse, chaque combinaison qu’il essaye et essaye encore, chaque tatonnement, chaque intuition, chaque espoir, chaque decouragement, ont ete decides, calcules, etudies par l’autre.” (n-am accente, sorry...)
In preambulul acestei capodopere de 600 de pagini a lui Perec, despre care recunosc cu jena ca nu cunosc mai nimic ca autor, citatul nu numai ca desemneaza jocul de puzzle ca element central al cartii, dar pare chiar ca ar trimite la viata vazuta ea insasi ca un puzzle ale carei piese se potrivesc sau nu, dar sunt in orice caz, conectate intr-un fel.
M-a atras, recunosc, dintr-un spirit de voyeurism, ideea de a smulge fatada unui imobil parizian din arondismentul 17, langa parcul Monceau care imi e asa de drag, si de a vedea nestingherit in cele aparent 100 de apartamente din cladire, si in zecile de vieti ascunse intre peretii subtiri ai apartamentelor lor. De multe ori, trecand pe strazile din zona asta destul de burgheza a Parisului, plina de cladiri inalte si somptuoase din piatra alba si cu arhitectura haussmaniana, ma rodea curiozitatea despre interiorul apartamentelor luminte asa cald, cu lampi galbene, fara perdele…
Perec ne astampara in 600 de pagini si cateva zeci bune de capitole setea de intimitate, curiozitatea pentru viata privata a altora. Dar cartea e mult mai mult decat atat.si m-a surprins in mod foarte placut ce capacitate literara are acest autor despre care nu stiam prea multe. Perec e un geniu al descrierilor si prin excelenta, al enumeratiilor. E fara indoiala figura stilistica de baza in toata cartea si se poate intinde pe pagini intregi chiar, iar efectul de transpunere al cititorului in camera descrisa e complet. Poate fi si usor obositor, mai ales ca Perec include descrieri tehnice, spre exemplu obiectele sau ustensilele vandute de intreprinderea de succes a lui Mme Moreau sau nume de oameni de stiinta, de actori, depinde de context.
E o carte care te surprinde prin cercetarea neobosita si probabil foarte costisitoare in timp si altele, pe care trebuie sa o fi intreprins Perec pentru a fi in stare sa redea atat de in detaliu, atat de precis fiecare subiect care decurge din camerele si povestile locuitorilor lor. Sunt detalii infime despre cele mai diferite subiecte, de la ciclismul francez , pana la algebra, studii de medicina si nefrologie, pictura in acuarela, geografie si expeditii, haute cuisine sau bucatarie pentru toata lumea si lista poate continua fara indoiala pe multe alte randuri,
De fapt, cum bine spunea un review pe care tocmai ce l-am citit rapid, La vie mode d’emploi cuprinde nu doar o multitudine de vieti, povesti, istorii, iubiri, dezamagiri, persoane, subiecte, teme, imagini, locuri din intreaga lume, cuprinde viata insasi, in toata complexitatea, diversitatea, paradoxul si supriza care o definesc.
Si fiecare poveste parca are un raspuns in alta, intocmai ca un joc de puzzle, metafora care mi-a placut tare mult din prima , toate se lipesc intr-un fel sau altul pentru a crea “totul” respectivei cladiri. Si desi Perec porneste pe cai indepartate, pana in Africa, India, State, intocmai ca Bartlebooth acuarelistul englez pasionat de peisaje portuare si evident, puzzleuri, si, din punctul meu de vedere, personajul central al cartii, in fine, povestea revine mereu la cladirea de apartamente din arondismentul parizian 17, unde toate aceste vieti complexe, diverse si surprinzatoare, se reunesc, se restrang intre peretii fie unui apartament luxos, poate chiar duplex, fie unei garsoniere ori chiar ai unei chambre de bone din mansarda.
Naratiunea surprinde si cu mici intrigi din domeniul cartilor cu detectivi, crime sau detalii ce dau fiori, de teama sau de placere in functie de spiritul investigativ al fiecarui cititor, dar si cu etichete de produse redate intocmai, ca o fotografie intre randuri, cu formule matematice recopiate metodic, cu afise de spectacole si alte mici “bucati” de viata care transforma cartea intr-un clasor de amintiri colectiv si intentionat, dezorganizat, un scarpbook cum zic americanii care iti ofera cu zgarcenie, constant, detalii despre vietile locatarilor.
Ironia fina a autorului poate fi uneori mai greu de reperat printre randurile de insiruiri sau descrieri, dar cel mai adesea “usureaza” stilul si aduce un zambet complice in coltul gurii, reusind din nou sa faca sa para ca nu mai esti intins pe canapea citind dintr-o carte, ci ca intocmai ca Perec, esti undeva deasupra imobilului din zona Monceau si vezi pe indelete in prezentul si in trecutul locatarilor, ca in fantezia multora de a se transforma in musca si a putea se ascunde oriunde, auzi si vedea orice, fara sa fie remarcati.
Intocmai datorita acestei vagi delimitari temporare, si a nenumaratelor dute-vino intre trecut, anii 1870 si prezent, anii 1970, supriza ultimelor pagini a parut a fi pentru mine sa inteleg ca Perec facea de fapt, eliminand incursiunile in trecut si in amintirile personajelor, o fotografie a unui unic moment din 1975, inainte de orele 20 seara. Este de fapt o uriasa fresca, ce temporar se reduce la un singur moment, ca si cand timpul s -a oprit si Perec ia in vizor, rand pe rand, fiecare locatar in momentul respectiv, ii descrie casa, obiectele si mai apoi, parcursul vietii, si apoi trece la urmatorul.
La vie mode d’emploi e o fresca a vietii in general, a mai multor feluri de a o trai. Ca si proiectul ambitios al lui Perec, viata e ca acuarela transformata in puzzle, bucatele din ea dispersandu-se dar mai devreme sau mai tarziu, reunindu-se pentru a recrea acelasi intreg, pentru a disparea mai tarziu in neant, intocmai ca acuarela redusa la foaia alba odata ce puzzleul e gata.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)